Cumva, cândva, am început să iubesc orașul ăsta ticsit de lume, nebunie și orgolii. Ceva din urâțenia lui m-a făcut să-l îndrăgesc asemenea unui buldog franțuzesc – pentru șarmul lui. Uneori, îl urăsc pentru hidoasle chipuri ce mă înconjoară, iar alteori îl iubesc doar pentru cireșele confiate găsite într-un magazin dărăpănat de la coțul unei clădiri brâncovenești.
De câte ori fug de el cu gândul sau cu fapta, îmi dau seama că mă va ierta și mă va primi mereu înapoi. De câte ori fug să mă îmbăt cu miresmele pieții de mirodenii de lângă Bosfor, de câte ori rătăcesc în gradinile ascunse pe străduțele din Cartierul Latin sau adorm pe o bancă a altui oraș în miez de zi, orașul meu mă așteaptă.
Da, iubesc liniștea și armonia de pe străduțele vestice și orientale, însă simt plăcerea de a trăi doar pe străduțele posace ale centrului vechi.
Unde mai poți vedea înghesuială ca cea din vechiul centru la 3 dimineața, într-o zi de marți? Unde mai poți să te întâlnești atâția oameni atât de diferiți și totuși atât de deschiși, atât de pregătiți să împartă cu tine, un străin, stropi din plăcerea de a trăi?!
Aș lua-o la picior prin toate capitalele lumii, dar întotdeauna m-aș întoarce aici, pentru că aici oamenii sunt primitori, calzi și plăcerea de a trăi vibrează în fiecare colț de Lipscani. Cred că nimeni n-a analizat barometrul fericirii în Europa. Dacă l-ar fi analizat, și-ar fi dat seama că în nevoile declarate pentru acapararea acelui moment de fericire nu intră ceilalți oameni. Din păcate, de prea multe ori, nici nu conștientizăm că-n România – bună, rea, cum e ea – găsim oameni mereu dispuși să împartă un zâmbet cu tine. Din povestirile altora și din experiențele personale, orice altă țară vestică este prea rece pentru gustul meu.
Este un articol despre nimic, despre nimicuri care ne fac viața mai frumoasă, despre dor de ducă și plăcerea de a trăi în București, despre nopți de cireșe amare ce decorează cocktail-urile, despre contraste în gânduri, despre alegerea de a sta sau a pleca din România.