Vreau sa cred in povesti

Îmi place să cred că mai există povești.

M-a impresionat un bătrânel care stătea în față la French Bakery c-un buchet de flori și o punguță cu ceva bun de la patiserie. Aștepta pe cineva la trecerea de pietoni. A stat vreo 10 minute, timp în care m-am decis să ies din mașină și să-i fac o poză. Nu e foarte reușită și nici nu-i frumoasă.  E doar o imagine pe care am vrut s-o păstrez și să v-o arăt pentru că înseamnă ceva – poveștile n-au murit.

În acele momente, m-am întrebat de ce bărbații nu mai aduc flori la prima sau la a doua întâlnire, nici măcar în luna martie, de ce a dispărut magia, de ce încercăm să spulberăm și tentativele de a trăi povești sau de ce nu mai credem în ele, de ce unii dintre noi privesc astfel de ritualuri cu atât de mult pragmatism.

Mă gândeam cât de frumos e obiceiul de a aduce flori și comportamentul stângaci ce-l însoțește atât la 15, cât și la 60 de ani. Cât de silly ne purtăm când ne îndrăgostim! Greșim mai mereu și întotdeauna ne pare rău când luăm decizia de a întrerupe povestea imediat după A fost odată ca niciodată. N-avem răbdare, ne este teamă, uneori devenim panicați și de gândul apropierii, prevăzând un eșec tulburător. Parcă ne este frică să dăm certitudinile pe trăiri…