Haita

Fuga

Gânduri mărunte și chinuitoare ca o ploaie mocănească de toamnă se adunau în mine și-și cereau dreptul de a deveni acțiuni. Se întâmpla acum 1 an și jumătate. Vroiam să fiu liberă de opiniile celorlalți, să fiu eu cu mine, fără influențele gândurilor celor din jur. Devenise obositor.

Nevoia de haită era suprimată de nevoia de a fugi de responsabilitatea pentru munca unor oameni pe care nu-i alesesem eu. Și-am fugit, mi-am reprioritizat munca și așteptările. M-am închis într-o lume mică, de 15 cm diagonală și a fost bine.

Singurătatea oferă mereu claritate. Poate pentru că scapi de influențe. Poate pentru că ai timp să evaluezi ce faci bine și ce faci rău și să lucrezi în ritmul tău. Înveți automotivare, îți setezi propriile obiective și le duci la îndeplinire în stilul tău.

Haita

Dar cum sunt nevoile astea! Reapar când te aștepți mai puțin. Echilibrul trebuie restaurat. M-am trezit gândindu-mă din ce în ce mai mult la nevoia umană de apartenență la o haită.

Am ajuns să cred că am nevoie de o haită, una atent aleasă de mine, departe de orice constrângere financiară, selectată doar pe baza nevoii de socializare, de filtrare a unor idei, de dobândire a unora noi. Fără constrângeri, doar de plăcere. Un univers al lucrurilor așa cum le vreau eu. Am căutat și tind să cred că am găsit (cel puțin aceasta este senzația de moment). Ce? Oameni cu zâmbete, oameni cu idei diferite de ale mele, însă posesori ai unui schelet de principii similar. Haită și libertate sunt două concepte pe care le puneam cumva în antiteză.

Pe măsură ce înaintăm în vârstă, ajungem la o listă lungă de criterii pe care trebuie să le îndeplinească cei care ne stau alături, chiar și preț de o cafea. Se zice că devenim mai pretențioși. Am o teorie cu privire la asta: probabil conștientizăm că avem din ce în ce mai puțin timp de trăit și alegem să-l petrecem alături de oameni care au ceva mai multe de spus, care gândesc la fel ca noi sau…pur și simplu devenim mai leneși și ne pierdem răbdarea cu oameni cu care ne vine greu să stabilim o legătură emoțională.

Revenind, am luat decizia de a încerca intrarea într-o haită. Riscant, mai ales după o perioadă în care mi s-a dovedit că supraviețuirea în afara haitei este posibilă, că eficiența acțiunilor nealterate de semeni duce la creșterea nivelului de performanță. Ca orice decizie rumegată intens, cu rândurile de mai sus în minte, acum mi-e teamă. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât teama escaladează, deși sunt conștientă că am mai crescut, că înțeleg mai bine oamenii și că există un context diferit. Uneori, chiar trebuie să sari în gol. Acum e unul dintre acele momente.

Până la urmă, haita și libertatea nu se exclud. Trebuie doar controlată propria implicare în cele două. De îndată ce-am scris fraza anterioară mi-am pus întrebarea dacă controlul este posibil. Zâmbesc. Probabil că voi fugi la primul semn cum că haita îmi suprimă libertatea de gândire și acțiune. E bine să știu că am lăsat ușa deschisă. Nu, nu mi-am luat job. Cred că mi-ar fi imposibil. Nu mai sunt capabilă. Uneori, gândindu-mă la libertățile ce mi-au fost permise,  mă întreb dacă am avut vreodată atitudinea unui angajat. Probabil că nu. Mă gândesc că toate compromisurile făcute, respectiv job-urile avute, n-au fost altceva decât trepte urcate către ideea mea de libertate. Mi-am luat un birou. Nu un birou gol, ci unul plin de oameni zâmbitori.

P.S. Țin articolul ăsta în ciorne de 10 zile. Vroiam să fiu convinsă că nu mă înșel. Sceptică din fire, încă nu-s sigură că-i cea mai bună decizie, însă mă simt bine cu incertitudinea asta și zâmbesc mai des. Vă doresc să vă înconjurați de oameni care vă dau o stare de bine! Ține doar de alegerile voastre.