Lasa loc pentru pasiuni si relaxare

Am început o luptă!

E genul acela de luptă în care eșecul e mai probabil decât reușita. Poate-i bine că încerc să transform fiecare eșec într-o nouă provocare. De fapt, dacă stau să mă gândesc puțin, după fiecare eșec iau o nouă provocare și încerc s-o duc de la stadiul de idee la cel de fapt. Sunt atât de greu de convins că am pierdut o bătălie! Încerc să-mi demonstrez constant că acel eșec n-a fost altceva decât piatra de temelie a unui succes curent sau viitor. Autosugestia face minuni, însă mi-este din ce în ce mai clar că cele mai multe bătălii și cele mai multe eșecuri vin din luptele cu mine.

Una dintre lupte este să îmi recapăt weekend-urile. Să nu înțelegeți greșit. Nu mi le ia nimeni. Nu sunt constrânsă să lucrez în weekend, însă simțul responsabilității este uneori mai puternic decât nevoia de relaxare. Îmi dau seama că relaxarea este la fel de necesară ca munca, însă cumva bătălia asta cu mine o pierd mai mereu. Bine, îmi place ce fac, însă când încep să te usture ochii de la cele 18 ore petrecute pe zi în fața monitorului, începi să te întrebi daca nu cumva plăcerea ta îți dăunează.

Ca orice luptă cu sine, e nevoie de un plan de bătaie. Și cum la baza oricărui plan bun stă setarea unor obiective, m-am gândit că ar trebui să-mi impun ore de relaxare. Mda, îmi dau seama că sună bizar, dar când lucrezi pe cont propriu e greu să te oprești la 8-10 ore de lucru pe zi. Două dintre cele mai relaxante activități pentru mine sunt cititul și teatrul.

Mi-am propus să-mi fac timp pentru lectură și pentru mers la teatru, iar dacă pentru lectură mi-a fost mai ușor (x cărți de citit / lună), mersul la teatru necesită pregătire. Teatrele bucureștene sunt destul de aglomerate, iar de cele mai multe ori rezervările de bilete se fac cu ceva timp înainte (uneori și două săptămâni).

Și-atunci, oamenii drăguți de la Teatrul Mic au venit în ajutorul meu. Mi-au trimis invitații la 2 premiere. Foarte drăguț. Sala a fost arhiplină și sâmbăta trecută. Maia Morgenstern a jucat în Premiera Profesiunea Doamnei Warren.

Introducerea articolului nu-i întâmplătoare. Piesa mi-a dat destul de mult de gândit în privința percepțiilor curente despre rolul muncii.

Dacă în trecut munca era privită ca un mijloc de supraviețuire, acum munca este pentru mulți un scop în sine. Lucrurile pe care ni le dorim gravitează din ce în ce mai mult în jurul muncii și prea puțini sunt cei care își mai setează obiective ce țin de relaxare, răsfăț și bucuria simțurilor. Încerc să-mi dau seama de ce se întâmplă asta, dar nu reușesc să pun laolaltă nici piesele de bază ale unei teorii. Poate ne identificăm cu munca și datorită fluxului constant de informații cu care este asediată mintea noastră, lăsând prea puțin loc pentru oameni, experiențe și dorințe de orice altă natură.

Cred că la baza confuziei între mijloc și scop stă ideea recurentă: Trebuie să faci ce-ți place. Ei bine, nu zic nu, însă nu cumva faptul că azi avem luxul de a ne alege activități plăcute și plătite este tocmai lucrul care ne împiedică să găsim activități plăcute neremunerate?

Revenind la teatru, vă recomand să mergeți Miercuri, 11 aprilie, la ora 19, să vedeți Profesiunea Doamnei Warren, o piesă care vă va da mult de gândit.