Holy Motors

Mi-am făcut un obicei din a mă împiedica săptămânal într-o sală de cinema. De vreun an încoace stau cuminte, cu pleoapele închise, așteptând să fiu surprinsă. Mereu ies cu un soi de dezamăgire. Mereu alta și parcă aceeași. Să vezi filme slabe este ca tratamentul cu uleiuri. Purifică pe moment. La fel ca muzica ascultată în mașină la volum maxim. Îți face gândurile să tacă. Și e tare bine.

Am văzut Cloud Atlas. Execuție decentă. Și un pic de vreau să fiu un film cu înțelesuri mult mai profunde, dar nu sunt. Mi s-a părut că încearcă să trateze niște lucruri interesante, însă s-a tot învârtit în cerc, pe alocuri în jurul ideii de libertate. Tot ce-a reușit să câștige a fost un procent peste medie. Iar un procent într-o mare de aberații comerciale poate însemna destul de mult.

Mi-am dorit să văd Holy Motors încă de la Les Films de Cannes à Bucarest, însă m-am trezit târziu și n-am mai apucat loc. Și-atunci, când am aflat că e premiera în cinematografele din mall-urile bucureștene, am dat năvală să prind loc la ora 23, sâmbăta trecută. Maxim 10 oameni în sală. Într-o zi de weekend. Dubios. Mă așez în fotoliu, așteptându-mă la un film subțirel. Am văzut și multe filme europene slabe. Dar n-a fost să fie așa. Mi-a plăcut felul în care mi-a lasat imaginația să se culcușească în fotoliul sălii de cinema. Puține filme pot să facă asta.

Fiecare a înțeles altceva din film. Un ceva atât de personal încât e greu să spui exact unde-i granița între ce-ți dorești tu să primești din film, cu ce empatizezi și ce-a vrut filmul să transmită.

O versiune a mea despre Holy Motors se joacă cu ideea pierderii identității de sine în favoarea identităților contextuale, cea a nevoii insațiabile a omului de a găsi echilibrul pe sârma vieții. Mi-e clar că toți vrem să fim uneori acrobați, alteori actori și câteodată spectatori de ocazie, însă sunt momente în care ne dorim să fim doar noi.

Puteți să citiți o recenzie adevărată despre film pe SUB25.

Ar fi fain să mergeți să-l vedeți.

*img via guardian.co.uk