Sa nu mai amani

Amânarea și uitarea de sine sunt două obiceiuri proaste. Te trezești peste noapte cu ele fără să ai habar cum și de ce ți le-ai însușit. Îți aduci aminte că ți-ai promis cândva că nu o să ajungi în punctul ăsta, că o să trăiești fiecare zi, că nu te vei stresa, etc. Probabil asta îndruga versiunea ta mai tânără la primul job, atunci când privea în jur și nu înțelegea de ce toată lumea e stresată.

Ambiția

Mergi așa câțiva ani, uitând de promisiunea către tine și mereu cu ochii pe job. La început ambiția îți dă senzația că trebuie să compensezi pentru lipsa de cunoștințe, apoi pentru lipsa de experiență, apoi ajungi în vreo competiție cu cei din jur. După vreo 5 ani de muncă te maturizezi și ajungi în competiția cea mai dificilă – cea cu tine.

Dacă ești suficient de ambițios, vei uita de tot și de toate, sperând că la un moment dat te vei simți suficient de mulțumit cu ce faci. Evident că asta nu se întâmplă decât foarte rar, dar mergi înainte. Și cel mai nasol lucru este că în acest proces uiți de tine, de lucrurile pe care le doreai cândva și amâni mereu să faci lucruri drăguțe și neprofitabile (d.p.d.v. financiar). E mult mai ușor să îți măsori evoluția prin cifre.

Schimbarea

Cumva, după 7 ani de muncă, bate vânt de schimbare. Nimic din ceea ce aduce bani în cont nu aduce plăcere, cel puțin nu la intensitatea cu care erai obișnuit în tinerețe. Abia atunci începi să cauți răspunsuri și îți aduci aminte de tine. Îți dai seama că ești om, înainte de a fi un om cu job. Și-ți cauți versiunea mai tânără prin arhive… ca s-o întrebi ce își dorește.

Disciplina

Versiunea mea mai tânără voia să deseneze, să facă ilustrații de modă și colaje, să își construiască o cabană în munți și să călătorească.

Ok. Dar de unde timp?

Cea mai simplă metodă găsită de mine a fost să monitorizez cât lucrez și ce lucrez. Asta m-a disciplinat mai mult decât anticipam (Haha, credeam că sunt disciplinată!). Monitorizând cât lucrez, am ajuns să văd unde pot să optimizez. Am ajuns să reduc munca cu vreo 6 ore pe săptămână. Am alocat 4 h unui curs de desen.  A fost atât de simplu!

Motivele

M-am întrebat de ce oare am așteptat câțiva ani ca să îmi eliberez 4h/săptămână din program…și-am ajuns la concluzia că amân lucrurile din 2 motive: teamă de eșec sau lipsă de plăcere. Cu desenul a fost mereu teamă de eșec. Încă mai e, dar am învățat cumva să nu-mi mai pese așa de mult dacă reușesc sau nu și să mă bucur doar de drum, indiferent dacă el duce la succes sau eșec.

Ar fi fain să țin minte luna ianuarie 2013 și cele 6 ore petrecute lucrând la Moise. A fost mai greu decât mă așteptam, dar mă simt tare bine văzându-l pe peretele din fața biroului. E un soi de mărturie că pot să nu mai amân lucrurile care fac bine sufletului.

____________________________________________________________________________________________

În același registru, am găsit 3 idei bune despre procrastinare într-un număr din Newsletter-ul The Hunger, la care vă recomand să vă abonați:

• Una dintre paradigmele procrastinării constă în faptul că nu amânăm efectiv un proiect întreg, ci doar începutul său.
• Avem nevoie să ştim la ce renunţăm pentru a începe.
• Disciplina este un aliat al libertăţii!