Sa te minunezi de oameni

Mereu mă minunez de felul în care reușim să mergem înainte, mai  ales atunci când totul moare.

Mor cei din jur. Oameni dragi, oameni dintr-o poveste, oameni dintr-un alt capitol de viață. Se sting încet și lasă în urmă amintiri cu iz de tinerețe fără griji, de genul acelora care îți fac glandele lacrimale să își reconfirme apartenența la trup.

Și tu rămâi tâmp, privind în ceață pasaje din povești ce parcă nu-ți aparțin: paful fin ridicat de competiția dintr-un hipodrom ticsit de oameni, plăcerea de a învăța despre lumi demult apuse la ora de istorie, cărțile în arabă de pe raftul unei case cu mobilă veche de pe Tudor Vladimirescu, zâmbetele dintr-un cimitir catolic cu îngeri din piatră, singurii ochi verzi-albaștri care te făceau să-ți iei locul înapoi pe banca copilăriei.

Mor florile în ghivece cumpărate din supermarket. Și petalele acelea ofilite parcă îți aduc aminte de fiecare ușă nedeschisă. Uneori, senzația de sufocare vine din înecare cu flori ofilite.

Cum merg oamenii înainte, atunci când oamenii care i-au învățat să trăiască și să gândească frumos pleacă în cer? Îi faci nemuritori, îmi zicea tata, Dumnezeu să-l ierte. Păstrezi viu în suflet tot ce te-au învățat. Și-apoi, devenind suma lor cea bună, dai bunătate mai departe.

Apoi, după șir lung de gânduri despre cei plecați în cer, despre cei rămași pe pământ să semene decepții, după amărăciune și gânduri negre, trebuie să te întorci la viață.

Și cauți neîncetat bunătate, zâmbete și puritate în gânduri, de parcă renaști din movile de cenușă. Le găsești de ziua internațională a fericirii și te întrebi dacă nu cumva te ia viața la mișto…