Cum a fost la festivalul Les Films de Cannes a Bucarest 2013

Am reușit să merg la 5 din cele 6 filme pentru care mi-am luat bilete la Festivalul filmelor de la Cannes la București: Jimmy P., Only God Forgives, Stranger by the Lake, Heli, Blue is the warmest color.

Mi-am notat câteva impresii după vizionarea lor. Rândurile de mai jos nu sunt recenzii de film, dar sper să vă inspire și să încercați să le vedeți (anul trecut a fost adus Holy Motors și la Grand Cinema Digiplex, am înțeles că Heli va fi la Hollywood Multiplex).

Vă recomand Jimmy P., Only God Forgives și Stranger by the lake, deși sunt convinsă că au fost și altele care meritau văzute. Puteți vedea întreaga listă aici.

în ordinea preferințelor mele:

Jimmy P.

Mi-a plăcut cel mai mult din filmele văzute în cadrul festivalului.

Povestea lui Jimmy P. este inspirată din realitate. Totuși, m-a surprins plăcut prin simplitate și bunăvoință, deși am stat în tensiune tot filmul, așteptând ca un personaj să devină negativ (deh, obișnuința). Mi s-a părut un film aproape pozitiv, fără dramatism. Vorbește despre complexitatea problemelor născute din relațiile defectuoase dintre mame și fii și cum acestea pot afecta subconștientul, provocând uneori și afecțiuni ale trupului (mi s-a părut o idee similară cu cea din Only God Forgives, însă expusă dintr-un alt unghi). Benicio del Toro joacă excelent.

Personajele sunt exuberante, departe de reguli stricte ale normelor sociale, potrivite pentru un film despre psihanaliză, amplasat la sfârșitul anilor ’40. Cred că mi-a plăcut cel mai mult tocmai pentru că nu încearcă să șocheze prin nimic, nu are scene de violență, nici personaje negative, ci numai temeri gri, ascunse în cotloanele minții și dezbătute sub formă de analiză a viselor. Autorul pune mult preț pe conversație și construcția personajelor, fără să plictisească prin lipsa acțiunii.

Autor: Arnaud Desplechin

Only God Forgives

De văzut, și nu pentru Ryan Gosling, care  pare a încarna personaje din ce în ce mai complexe, ci pentru poveste. Interesant de urmărit relația mamă-fiu și de analizat cum filmul expune o parte din procesul psihologic al construirii propriului set de principii și valori, alienate de modelele parentale. Recunosc, îmi place să văd preocuparea pentru astfel de expuneri, surprinse în film ca manifest de eliberare tinerească față de opresiunea parentală.

Nu m-a șocat violența, ci mai degrabă m-a surprins modalitatea unică de a pune în scene transmiterea unei gene violente de la părinți la copii, ce vine ca argumentare că nu poți să scapi cu totul de manifestările nefaste ale materialului din care ești plămădit.

Atmosfera asiatică este înțesată de scene de cruzime, ce alternează cu momente în care linia între delir și realitate se subțiază vizibil, iar împreună cu momentele de violență în numele instaurării unui echilibru moral, fac din Only God Forgives un film puțin mai greu de digerat.

Autor: Nicolas Winding Refn

Stranger by the Lake / L’inconnu du Lac

Senzația după vizionare a fost una plăcută, deși e greu de spus ce face din acest film unul special, dat fiind că trece în revistă teme comune: iubirea, singurătatea, prietenia, dragostea, sacrificiul. Expunerea lor se realizează în același tablou-decor, un univers cu ușile închise, în care un mini film polițist prinde contur.

S-a discutat destul de mult despre controversa adusă de film în prim plan. Mie mi s-a părut că povestea s-a îndreptat în cu totul alte direcții – vălul ce se pune pe rațiune atunci când ne îndrăgostim, iertarea în dragoste ca adormire a instinctului de conservare, diferența între dorință carnală și iubire, nevoia de singurătate ce coexistă cu cea de apartenență la grup, asezonate cu o crimă ce trece neobservată din prea multă preocupare de sine.

Filmul atrage prin mister și place în pofida scenelor explicite de sex, ce pot distrage privitorul de la nucleul poveștii.

Producătoarea lui, prezentă în sală alături de unul dintre actorii principali, ne-a spus că nu-l înțelege în întregime, dar că a văzut imediat în el ceva atrăgător, cu potențial de succes. Spunea că intuiția și experiența sa de producător sunt cei doi factori ce-au stat la baza deciziei de a produce acest film (cu buget redus).

Autor: Alain Guiraudie

Heli

Poate este un film bun, însă scenele sângeroase ale războiului drogurilor din Mexic și drama victimelor colaterale (inevitablă în astfel de contexte sociale) nu m-au făcut să îndrăgesc filmul. Expunerea brutală a unor metode de tortură nu m-a emoționat, ci mai degrabă m-a determinat să pun filmul în categoria celor care încearcă să iasă în evidență prin violență și nu printr-un punct de vedere aparte.  Mă sperie că asta a devenit atât de banal, încât provoacă plictis și nu revoltă. Poate preferințele mele merg către abordări inedite ale temelor controversate.

Filmul relatează drama unei familii mexicane nevoiașe, ca victimă colaterală a războiului drogurilor, iar capul familiei, Heli, este construit ca personaj responsabil, moral, curajos, poate cumulând toate atributele necesare unui super erou.

Autor: Amat Escalante

Blue is the warmest color / La Vie d Adele – Chapitres 1 et 2

Timp de 3 ore m-am răsucit în spațiul îngust alocat scaunului din cinematograf și tot n-am reușit să găsesc vreo umbră de profunzime în film. Dar sunt aproape sigură că de vină sunt eu și așteptările mele înalte, poate justificate de premiul Palme d’Or de la Cannes obținut de această producție. Printre scenele de sex introduse numai de dragul de a șoca, lungi fără motiv, am reușit să găsesc o poveste banală despre dragostea dintre două fete, piperată de diferențe de vârstă și venituri. Au fost câteva detalii plăcute, cum ar fi perspectiva personală din care a fost filmat.

Autor: Abdellatif Kechiche

_________

Este lăudabil ceea ce Cristian Mungiu încearcă să construiască – un festival aparte, al filmelor de autor, cu prezența în sală a regizorilor, actorilor, producătorilor și scenariștilor ce s-au prezentat în competiția anuală a filmelor de la Cannes. Sper ca anul viitor organizarea să fie și mai bună, poate prin implicarea unei agenții bune de PR și evenimente.