2 zile în căutarea unui Istanbul autentic, dacă așa ceva există

Un bar cu vedere la delfini, 2 cartiere interesante din Istanbul și un muzeu al inocenței.

A doua oară în Istanbul, la 7 ani diferență, orașul mi-a părut străin, iar centrul mai turistic și lipsit de acel șarm al primei noastre înâlniri.

Așa am început să caut Istanbulul autentic, cel din amintiri, în plimbări fără țintă pe străzile pietruite din deal, unde puțini turiști se aventurează.

Un bar cu vedere la delfini

Cred că în orice ghid pentru Istanbul ți se spune să ocolești restaurantele și barurile de sub podul Galata, de obicei pentru că sunt destul de scumpe și gălăgioase. Dar am aflat că merită, mai ales aproape de miezul nopții.

După 11 seara, bărcile se opresc din forfotă, pescarii sunt încă pe pod, iar nada adunată peste zi ademenește peștii și delfinii la mal.

Sau poate doar am avut eu noroc să văd un delfin la mal, la mică distanță de undițele ițite de sub podul Galata. Cred că merită să te așezi preț de jumătate de oră la una din terasele de aici.

---

Un Muzeu al Inocenței

M-am chinuit să citesc peste 300 de pagini de miere, caramel și zahăr din cele 700 ale Muzeului Inocenței, doar ca să vizitez Muzeul lui Pamuk în cunoștință de cauză. Ajunsă la fața locului, mi-am dat seama că tot chinul și plictisul prin care m-a trecut romanul a meritat.

Ghidul audio nu ajută. Dacă vrei să-l vizitezi, trebuie să știi povestea romanului în linii mari. Altfel ești pierdut și te întrebi de ce ai dat 25 de lire turcești degeaba. Dacă ai cumpărat romanul, atunci poți să plătești intrarea cu biletul din el.

N.B. Muzeul Inocenței este un spațiu creat pe baza romanului lui Orhan Pamuk, unul din cei mai cunoscuți romancieri turci contemporani, câștigător al premiului Nobel pentru Literatură (2006).

Muzeul Inocenței din Istanbul m-a făcut să mă simt normală în privința apucăturilor mele de colecționară. Tipul te șochează de la intrare, unde stă prima colecție inedită, cea a țigărilor fumate, peste 4.000, unele marcate cu ani, date și evenimente.

“Kemal was proud of his 4,213 cigarette butts, and whenever he brought them out he would tell me stories. He carefully dated each one, making additional notes here and there, some of which I used in the novel.”

 

Plimbarea în muzeu este un mod de a răsfoi paginile romanului (visual storytelling gone extreme).

Este un muzeu al lucrurilor mărunte și pare o suită de colecții bizare, atent strânse și expuse în vitrine, asemenea unor obiecte prețioase. Sursa de “inspirație” este suferința provocată de pierderea iubitei, o durere cu care cei mai mulți vizitatori pot empatiza. Aici vei găsi colecții de solnițe, ceasuri, sticle de suc, periuțe de dinți, fotografii, agrafe de păr și emoții.

Povestea romanului se derulează pe 3 etaje, iar eu nu l-am citit decât pe primul. Straniu sentiment – am citit doar un etaj dintr-un muzeu.

Mi-a stârnit interesul și abilitatea autorului de a colecționa stări și emoții, pe care le redă cu măiestrie în vitrinele muzeului său.

Exemple de angoasă dintr-o anatomie a suferinței

Din muzeul lui Orhan Pamuk mi-a rămas dragă colecția dedicată timpului. Peste 100 de ceasuri vechi (cred că la fel de multe ca la Muzeul Ceasului din Ploiești) și designul interior te fac să simți trecerea chinuitor de lentă a timpului, o stare similară cu cea pe care o regăsești în paginile romanului.

---

Străzile cu vechituri din Istanbul

Dacă drumul până la Muzeul Inocenței este plin de mici magazine ale unor designeri de interior, în deal de muzeu încep străzile autentice, pline de șarm.

Sunt străzile cu vechituri, adăpostite în clădiri vechi și colorate. Nici o casă nu seamănă cu alta și, deși în mod normal m-ar deranja bazarul arhitectural, cartierul arată bine.

Timpul se plimbă alene peste zeci de modele de scaune vechi din lemn, peste antichități de tot felul, unde găsești până și uși vechi din lemn. Mi s-a părut o continuare firească a colecțiilor din Muzeului Inocenței.

Nu știam, dar aici voiam să ajung.

Un Instagramer turc mi-a spus că această zonă este renumită pentru vechiturile sale și se numește Cihangir/Cukurcuma.

Beyoglu – din burghezie în sărăcie lucie

Ne-am cazat în zona bună a districtului Beyoglu, preferată de burghezia Istanbulului anilor 60-70, un loc șarmant și azi, plin de străduțe pietruite așezate în deal, mereu în deal.

De la hotelul Azze, aflat în apropiere de Turnul Galata, ajungi repede la tramvaiul roșu din capătul pieței Taksim, unde m-am oprit să văd minunăția nelipsită din albumele de fotografii turcești.

#communityfirst

Am intrat într-o librărie de la capătul tramvaiului roșu, unde am găsit albumele lui Mustafa Seven, unul din cei mai renumiți fotografi turci. Din păcate, doar unul este și în engleză.

“Istanbul” este poate primul album foto realizat numai din instagramele alb-negru ale lui Mustafa Seven.

Ca paranteză, tipul a organizat una din cele mai mari campanii digitale de promovare a Turciei – ComeSeeTurkey și este un instagramer recunoscut internațional.

Istanbul fără retușuri

Odată ce treci de magazinele de brand din Taksim și de bazarul ce-i urmează, străzile își pierd din strălucire, clădirile sunt din ce in ce mai posace, iar în 30 de minute treci într-un alt Beyoglu și într-un alt Istanbul, cel sărac și autentic.

Clădirile fără acoperiș și fără ferestre nu sunt părăsite, iar asta m-ar frapa doar dacă n-aș ști cum arăta zona Lipscani, acum 12 ani. Doar că Lipscani este mult prea mic și mult mai „întreg” decât mărginimea cartierului Beyoglu.

Probabil am mers preț de o oră printre aceste ruine. Copiii murdari și despuiați umpleau străzile de strigătele și chicotele lor.

Mi s-a părut normal să văd pe aceste străduțe înguste, pline de case în paragină, o puzderie de însemne ale campaniei electorale. Pentru că speranța în bine îmi pare mereu mai vie în cartierele sărace.

Tot mergând înainte pe străzile uitate de lume ale Istanbulului, m-a luat cu fiori. Mi se făcuse deja puțin cam teamă să merg pe sub clădirile ce stăteau să cadă, pe sub ferestrele de piatră și fără geamuri, din care se ițeau turcoaice, iar un soi de disconfort se instala treptat, mai ales că eram nevoită să merg pe drumul îngust, pe care mașinile se așteptau să treacă în sus și jos.

Așa ne-am decis să ajungem în vale, unde se întrezărea o șosea. Trăgeam speranță că vom găsi niște autobuze, un tramvai sau ceva cu care să ajungem întregi în zona turistică.

Ajunși în șosea, nici urmă de tramvai sau autobuz. Nici măcar un taxi n-am văzut pe aici, probabil pentru că nimeni nu-și permite.

Mergem înainte și sigur dăm de Bosfor. Și-am dat, după o oră de mers prin soare. Nu mică ne-a fost mirarea să descoperim că suntem la 3 poduri distanță de Galata și că singura metodă de a ajunge înapoi pe jos era să pornim din nou în deal.

Soarele dogorâtor din ziua aceea și cele 3-4 ore de mers pe jos mă obosiseră. Am găsit o șalupă, după câteva zeci de minute de căutări, care ne-a dus în siguranța zonei turistice, iar de acolo ne-am aventurat în bazarul de mirodenii.

Beyoğlu/Tarlabaşı se numește această zonă săracă a Istanbulului.

---

Obiective Turistice în Istanbul

Fiind însoțită de cei aflați în Istanbul pentru prima oară, am vizitat din nou Hagia Sofia, Moscheea Albastră, Fântâna Germană, la care am adăugat Muzeul Covoarelor și Turnul Galata.

A fost greu cu Turnul Galata din cauza acrofobiei, dar Istanbulul văzut din turn a meritat, chiar și pe o zi cu cer acoperit de nori.

Moscheea Albastră mi-a părut și ea schimbată. Poate doar parcul din fața moscheii s-a schimbat, poate a fost doar o senzație. Pentru câteva momente, aici am simțit un strop de liniște, reușind să ignor marea de turiști și turci ce împânzeau curtea moscheii.

Bazarul este cu adevărat altul. Țin minte că, acum 7 ani, erau doar 2: unul de mirodenii și altul cu de toate. Acum, am avut senzația că cele 2 s-au extins și s-au unit, motiv pentru care ne-am și rătăcit în căutarea celui de mirodenii.

A photo posted by Ana Matei (@mateiana) on May 10, 2015 at 4:37am PDT

 

Istanbul Food

Să încercați fish kebab și kebab adana. Nu știam de ele la prima vizită în Istanbul, iar acum au fost o revelație culinară. Să mănânci în bazar este o experiență de bifat în Istanbul.

Aș vrea să înțeleg oamenii care nu vor să guste preparatele locale. Mereu mă întreb dacă nu cumva pierd cel puțin un sfert din experiența unei călătorii.

---

Mi-a fost drag Istanbul, cu parcurile lui curate și înflorite, cu străzile lui pline de vechituri și cartierele lui sărace. Dacă mergeți în Istanbul, nu ezitați să vă pierdeți pe străduțe, în căutarea autenticului.

---

Recitind articolul ăsta, am senzația că sunt un călător destul de ciudat, care cotrobăie prea mult în căutarea zonelor lipsite de pe radarul turistului obișnuit. Dar așa am descoperit că, în afară de geografia, obiectivele turistice și experiențele culinare de încercat, îmi prinde tare bine să intru în povestea locului, înainte de a ajunge acolo.

În Istanbul, cei doi ghizi în atmosfera orașului au fost Orhan Pamuk, care povestește în Muzeul Inocenței și despre cartierele, clădirile și oamenii Istanbulului din anii 60-70, dar și Mustafa Seven care îți dezvăluie străzile orașului printr-o serie de fotografii extraordinare.

Observ că mereu găsim articole despre ce să vezi și ce să faci într-un oraș, dar niciodată un articol care să-ți spună ce cărți să citești sau ce fotografi să urmărești pentru a intra în atmosfera locului.

Și poate lucrurile astea sunt importante, îți completează sau îți schimbă cu totul experiența călătoriei.